Tulburarea de Stres Post-Traumatic
ce este și cum apare
Articol scris de Daliana Bogioagă

Tulburarea de stres post-traumatic (cunoscută și ca PTSD) este o tulburare psihică caracterizată prin gânduri și amintiri intruzive, coșmaruri vii, repetitive, flashback-uri, comportamente de evitare, hiperreactivitate a sistemului vegetativ și modificări ale dispoziției, simptome care apar după o experiență intens psihotraumatizantă ce implică risc vital. Majoritatea oamenilor trec prin cel puțin un eveniment psihotraumatizant de-a lungul vieții. Apariția PTSD implică pe lângă factori legați de natură și intensitatea traumei și o vulnerabilitate psihică crescută.
Anul 1980 reprezintă o schimbare radicală în modul cum era privită până atunci trauma psihică, respectiv ca o situație care are repercusiuni temporare care dispar în urma procesului natural de recuperare. O dată cu apariția DSM-III se recunoaște formal că agentul traumatic generează repercusiuni pe termen lung și tulburarea posttraumatică de stres este inclusă ca o entitate aparte.
Înainte de aceasta, individul era considerat responsabil de apariția și magnitudinea consecințelor unei traume psihice, iar acum același individ este absolvit de responsabilitatea simptomelor pe care le prezintă. Apariția PTSD reprezintă o schimbare culturală radicală care mută accentul de pe caracteristicele morale ale subiectului pe caracteristicele agentului traumatic, pe caracteristicile biografice ale individului și pe vulnerabilitatea neurobiologică.
Cu toate acestea, nicio altă categorie diagnostică cu excepția tulburării disociative de identitate nu a generat atâtea discuții de la apariția sa în DSM-III. Până să se numească tulburarea posttraumatică de stres, tabloul clinic rezultat din expunerea la un traumatism psihologic a fost denumit ori șoc comoțional ori șoc traumatic, isteria de război sau șocul de proiectil ca mai apoi, după cel de al II-lea Război Mondial să apară sub denumirea de reacție de stres sau nevroză traumatică. Specialiștii erau împărțiți în două tabere, unii care susțineau că tabloul posttraumatic poate fi întâlnit și la cele mai stabile și rezistente persoane dacă sunt supuse la un stres extrem și cealaltă tabără care credea că simptomele psihologice posttraumatice sunt apanajul structurilor psihopatice, constituțional instabile sau fragile. Sub presiunea patologiei din ce în ce mai frecvent întâlnită la soldații ce se întorceau acasă din războiul din Vietnam, o nouă entitate clinică își face loc, sindromul post-Vietman care încerca să dovedească că consecințele posttraumatice pot apărea chiar mult mai tîrziu.
Lumea științifică și publicul larg a trebuit să accepte că acei oameni la care traumele războiului duceau la tulburări psihice deosebite nu erau nici lași sau simulanți, nici vânători de pensie, ci suferinzi în adevăratul sens al cuvântului și tulburarea sau sindromul posttraumatic există cu adevărat ca o entitate nosologică psihiatrică. Acest raționament a fost extins și la alte situații traumatizante și la alte categorii de indivizi, mai ales la copiii abuzați de părinți sau femeile abuzate sexual. Problema tulburării posttraumatice a reprezentat una dintre puținele situații când considerente sociale și politice au impus o categorie nosologică psihiatrică. Ea a rămas și astăzi o tulburare psihiatrică sensibilă politic, deși acceptarea ei este cvasi-universală cu rezerva discuțiilor fără sfârșit.
Dacă vrei să citești mai multe despre istoricul PTSD:
Vraiști, R. (2009). Măsurarea sănătății mentale


