Stresul somatic

Modelul biologic al stresului este legat fundamental de teoria lui Hans Selye asupra adaptării. Indiferent de agentul fizic agresiv, organismul dezvoltă un ansamblu de răspunsuri nespecifice pe care le-a numit sindrom general de adaptare. Selye explică stresul exclusiv prin reacția organismului, pe care nu o leagă în niciun fel de semnificația situației, apreciind că important pentru individ nu este atât ceea ce i se întâmplă, ci faptul că el reacționează față de evenimente.

Astfel, pentru Selye organismul pus în dificultate dezvoltă un singur tip de răspuns, sindromul general de adaptare, care este compus din 3 faze secvențiale:

1. Faza (reacția) de alarmă sau de șoc: caracterizată printr-o dereglare amplă a funcției de comandă a sistemului nervos sub impactul factorilor agresivi, fapt ce produce dezorganizări la nivelul diferitelor sisteme și aparate:

   • tahicardie;

   • diminuarea tonusului muscular;

   • scăderea temperaturii corpului;

   • formarea de ulcerații gastrice sau intestinale;

   • anurie;

   • edeme;

   • leucopenie;

   • descreșterea concentrației sangvine a zaharurilor;

   • toate ducând în final la descărcări de adrenalină de către glanda medulosuprarenală.

   Noradrenalina funcționează ca un contrașoc care mobilizează resursele de apărare și amplifică rezistența organismului.

   
   

2. Faza de rezistență: organismul se adaptează factorului stresant printr-o intensă activitate a corticosuprarenalei având ca efect creșterea peste medie a capacității de rezistență. Între anumite limite, dacă acțiunea stresorilor persistă, rezistența față de ei crește corespunzător datorită permanentei suplimentări a secreției de hormoni pe axa glandelor medulosuprarenală – hipofizo – corticosuprarenală.

   
   

3. Faza de epuizare: urmează după o acțiune prelungită a factorilor agresivi, când răspunsul organismului nu mai poate fi menținut deoarece resursele au fost consumate. Inhibiția ia locul excitației, mecanismele de apărare devin ineficiente, reapar masiv dereglările caracteristice fazei de alarmă și se produce decesul.

Când devine stresul patologic?

Expunerea organismului la stresuri repetate duce cu timpul la o hiperactivitate a corticosuprarenalei care determină tulburări în funcționarea acesteia și în adaptare, pe care ea nu o mai poate susține.

Tulburările de adaptare sunt consecințele unui supraefort adaptativ, organismul ajungând victima excesului de funcționare a propriilor sale mecanisme biologice de apărare care își epuizează resursele. Tulburarea de adaptare nu este un deficit, ci o suprafuncționare.

Stresul devine patogen atunci când se prelungește în timp pentru că excesul cronic de secreții hormonale scapă în cele din urmă controlului cerebral. Creierul devine incapabil să mai regleze mecanismele fiziologice și acest fapt duce la o prăbușire psihică și/sau somatică. Argumentele exclusiv endocrine sau neurofiziologice nu explică procesul de trecere de la fiziopatologie la psihologie.

Suntem toți expuși?

Studiile lui McEwen și Sapolsky au evidențiat faptul că, în interiorul sistemului nervos central, cele mai vulnerabile la stres sunt celulele piramidale ale hipocampului și celulele gliale. Pe de altă parte, este de asemenea demonstrat faptul că sensibilitatea la agenții stresori variază în limite considerabile de la o persoană la alta, diferențele interindividuale fiind determinate nu numai de factorii genetici, ci și de experiențele dobândite de-a lungul vieții, acestea putând influența în sens pozitiv sau negativ rezistența primară la efectele dezadaptative ale stresului.

Dacă vrei să citești mai multe despre stresul somatic și modelul biologic:

• Conrad, C.D. (2011). The handbook of stress. Neuropsychological effects on the brain. UK: Editura Wiley-Blackwell;

• Tănăsescu, I.A. (2019). Stresul psihic. Tehnici de reglare a conduitei și de prevenire a tulburărilor de adaptare. Galați: Editura InfoRapArt.