Moartea ca eșec personal

În România, moartea nu se sărbătorește și nu se colorează. În zilele dedicate morților numite Sâmbetele Morților sau Moșii, sufletele celor dispăruți sunt aduse înapoi, pentru o clipă, prin tăcere, rugăciune și lumină. Tradiția are rădăcini adânci în spiritualitatea ortodoxă și se întinde peste întregul an bisericesc. Cele mai cunoscute sunt Moșii de iarnă (înainte de Lăsatul secului de carne), Moșii de vară (înainte de Rusalii) și Moșii de toamnă, fiecare fiind un prilej de a pomeni neamul celor duși.

Rădăcinile acestor zile se regăsesc în vechile credințe ale strămoșilor, care vedeau moartea ca o trecere spre o altă lume, nu ca o dispariție. În viziunea populară, în aceste sâmbete porțile lumii de dincolo se deschid, iar sufletele se întorc printre cei vii.

Se crede că, pentru ca sufletul să fie liniștit, trebuie pomenit, numit, amintit. Fiecare nume rostit este o punte între lumi.

În ajunul sau în ziua Sâmbetei Morților, oamenii merg la biserică purtând coșuri cu colivă, colaci, vin și lumânări. Preotul citește pomelnicul, iar fiecare nume devine o rugăciune în sine. Coliva simbolizează trupul care se întoarce în pământ și sufletul care rodește în veșnicie. După slujbă, ofrandele se împart celor nevoiași, copiilor, vecinilor ca un gest de împărtășire și de recunoștință. În unele zone, gospodinele aprind lumânări la ferestre sau la marginea drumului, pentru ca sufletele să găsească drumul spre casă. Cimitirele se umplu de lumină și de flacăra mică a fiecărei amintiri. Mormintele sunt curățate, împodobite cu flori și colaci. Nu există zgomot, ci doar foșnetul rugăciunilor care plutesc printre cruci.

Geto-dacii, strămoșii noștri, aveau o viziune surprinzător de senină asupra morții. Pentru ei, moartea nu era un sfârșit, ci o trecere spre o altă formă de viață, un drum către lumea lui Zamolxis, zeul suprem care îi primea pe oameni dincolo de vălul vizibil. Istoricul Herodot povestea cu uimire că dacii se bucurau când cineva murea și plângeau când se năștea. Pentru ei, venirea pe lume era începutul unei încercări, al unei vieți care cere curaj și suferință. Moartea, în schimb, era eliberare, reîntoarcerea acasă, acolo unde sufletul devenea nemuritor.

Credința în nemurirea sufletului îi făcea pe daci un popor fără teamă de moarte. Ei nu priveau moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe o chemare. Războinicii mergeau la luptă convinși că, dacă vor cădea, vor merge în lumea lui Zamolxis, unde bucuria și lumina nu se sting. Această credință nu era doar religioasă, ci și o formă timpurie de filozofie a acceptării: omul este parte dintr-un ciclu, dintr-un fir nesfârșit care nu se rupe niciodată. Moartea nu întrerupe viața, ci o continuă sub alt chip. În comunitățile dacice, moartea era însoțită de ritualuri menite să onoreze trecerea, nu să o oprească. Se aprindeau focuri, se aduceau ofrande, iar petrecerea celui dispărut era un amestec de cântec, tăcere și speranță.

Moartea era o călătorie, nu o pierdere.

Similar dacilor de cândva, în Mexic, moartea nu este un sfârșit, ci o reîntâlnire. Cimitirele nu sunt locuri de tăcere, ci de viață și lumină. Prin dansuri, arome și culoare, cei vii le amintesc morților că nu au fost uitați și că iubirea trece dincolo de moarte. Declarată Patrimoniu Imaterial al Umanității UNESCO în 2008, Día de los Muertos este una dintre cele mai importante sărbători ale Mexicului, care își are originile în urmă cu peste 500 de ani, din împletirea tradițiilor prehispanice cu cele catolice. De la sfârșitul lunii octombrie și până pe 2 noiembrie, întreaga țară se umple de altare și ofrande dedicate celor plecați dintre vii. În viziunea indigenă, Día de los Muertos reprezintă un moment în care sufletele se întorc printre muritori pentru a petrece timp cu familia și a gusta din mâncărurile oferite pe altare. În epoca prehispanică, cultul morții era un element central al culturii: trupurile erau învelite într-o rogojină, iar rudele organizau o sărbătoare pentru a-l ghida pe cel decedat în călătoria sa către Mictlán.

Tradiția actuală provine din această formă de comemorare a morților, pe care popoarele indigene au îmbinat-o ulterior cu ritualurile religioase catolice aduse de spanioli. Conform calendarului catolic, 1 noiembrie este Ziua Tuturor Sfinților, dedicată micilor morți, copiii, în timp ce 2 noiembrie este Ziua Morților Credincioși, dedicată adulților. Deși fiecare regiune mexicană are particularitățile sale, există elemente comune în întreaga țară.

Cel mai important este altarul – un spațiu de întâlnire între lumi.

Aici nu lipsesc petalele portocalii de crizanteme, lumânările și pan de muerto, o pâine tradițională care în trecut era făcută din porumb și plante locale, iar astăzi se prepară din făină de grâu, ou, zahăr și drojdie, decorată cu forme de oase presărate cu zahăr. O altă tradiție comună este decorarea mormintelor și a cimitirelor, care se umplu de flori, lumini și cântece. Familiile așază uneori ofrande de-a lungul drumului dintre casa lor și cimitir, pentru a ghida spiritele.

Așadar, cum de am ajuns de la acceptarea senină a morții — așa cum o vedeau dacii, ca pe o trecere spre eliberare, și cum o trăiesc încă mexicanii, prin culoare, ofrande și celebrare — la o anxietate generalizată față de moarte, care a transformat-o într-un subiect tabu în viața noastră cotidiană? Cum am pierdut legătura cu tradițiile noastre inițiale, care dădeau sens morții și o integrau firesc în viața comunității? Chiar și în cabinetul psihologului, moartea rămâne adesea un subiect greu de abordat: greu de rostit, greu de digerat, capabil să declanșeze panică sau repulsie. În prezent, pe acest pământ unde odinioară moartea era privită cu calm și seninătate, ea a devenit aproape de nespus. O evităm, o mascăm, o ascundem, pierzând astfel o parte din înțelepciunea ancestrală care ne-ar fi ajutat să o trăim ca pe o etapă firească a existenței.

Religia creștin-ortodoxă a modelat profund felul în care românii se raportează la moarte. Dacă pentru daci moartea era o trecere luminoasă, în creștinism accentul s-a mutat pe păcat, judecată și ispășire. Moartea a devenit o etapă morală, în care se decide soarta sufletului: rai sau iad. Această perspectivă a adus cu ea frica: frica de pedeapsă, de necunoscut, de despărțire. Slujbele funerare, bocetele, coliva și pomenile au păstrat simboluri ale continuității, dar tonul general a devenit solemn, grav, apăsător.

În satul tradițional, moartea era un eveniment comunitar. Toți participau: vecinii, rudele, copiii. Moartea era văzută, trăită, acceptată. În oraș însă, ea a fost mutată în spatele ușilor închise, în spitale, azile, morgi. Corpul celui mort nu mai este în centrul casei, ci în grija instituțiilor. Astfel, contactul direct cu moartea a dispărut. Ceva firesc și vizibil a devenit ceva de ascuns, incomod, “nepotrivit” pentru conversație.

Nici regimul comunist nu a ajutat foarte mult. Moartea era un subiect care nu servea ideologiei. Totul trebuia să vorbească despre forță, progres, tinerețe, muncă. Ritualurile religioase au fost marginalizate, iar discursul public despre moarte, înlocuit cu un cult al omului mereu viu și productiv. Așa s-a născut o tăcere colectivă: o societate care nu mai știe cum să privească sfârșitul și, implicit, nici cum să-l accepte.

Astăzi, tehnologia și medicina ne dau impresia că putem controla totul, inclusiv durata vieții. Moartea a devenit un eșec personal: a sistemului medical, a individului care nu s-a îngrijit, a celor care n-au făcut destul sau au făcut prea mult. Într-o cultură obsedată de performanță și fericire, moartea nu are loc. Nu se potrivește cu imaginea de succes, de vitalitate, de wellness. O ascundem în spatele filtrelor, o minimalizăm în limbaj (“a plecat dintre noi”, “ne-a părăsit”), o transformăm într-un subiect jenant. Astfel, în doar câteva generații, am trecut de la o cultură a integrării morții la una a negării ei. Frica de moarte, rușinea de a vorbi despre ea, tăcerea din jurul celor îndoliați, toate sunt simptome ale acestei rupturi.

Și totuși, în adâncul tradiției românești există un fir care nu s-a stins: pomenile, coliva, lumânările aprinse, visul cu cei plecați, toate sunt forme prin care inconștientul colectiv încearcă să-și amintească de sensul originar al morții: trecerea, nu dispariția.

Dacă vrei să citești mai multe despre moarte și diversele moduri în care este privită de către cultura noastră, a geto-dacilor sau a mexicanilor, poți citi:

• https://viajes.nationalgeographic.com.es/a/tradiciones-mexicanas-dia-muertos_13355

• https://dayofthedead.holiday/

• https://www.mixdecultura.ro/2017/04/obiceiurile-si-ritualurile-fascinante-ale-geto-dacilor-de-ce-nu-se-temeau-de-moarte/

• https://www.transylvaniaworld.com/concepts/ancient-dacians.html

• https://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/o-practica-straveche-traco-geto-daca-ritualul-funerar-romani-71778.html

Dacă vrei să vezi filme pe această temă, poți vedea:

• Coco (2017, Mexic) - film de animație Pixar care explorează modul în care mexicanii celebrează moartea, pun accent pe legătura între vii și morți și pe importanța memoriei și a tradițiilor;

• Moromeții (1987, România) - film bazat pe romanul lui Marin Preda, care ilustrează viața rurală, legătura cu moartea și ritualurile legate de aceasta (pomana, pomenile, Sâmbetele Morților);

• Moartea domnului Lăzărescu (2005, România) - film foarte relevant pentru cultura modernă românească, despre moarte‑instituţie, alienare şi tabu;

• Dacii liberi (2022, România) - documentar despre dacii şi modul lor de a percepe identitatea, poate servi ca material pentru viziunea arhaică asupra morţii.